Desenele copilăriei

Desenele copilăriei

Astăzi din întâmplare am dat peste un site cu desene http://desenelecopilariei.com şi m-am bucurat foarte mult când am văzut desenele care îmi plăceau foarte mult în copilărie.                       De exemplu Sailor Moon era una din desenele mele preferate, când se apropia ora de începere eram cu ochii lipiţi de televizor.                                Sunt clipe frumoase ale copilăriei de care îmi aduc aminte cu mult drag.                                            Sper că şi vouă vă  dă acelaş sentiment plăcut al copilăriei.     

http://desenelecopilariei.com/2010/06/serial-sailor-moon-episodul-1/


Rexi, cel mai bun şi devotat prieten

img112

Rexi, cel mai bun şi devotat prieten

A fost odată ca niciodată o fetiţă care iubea foarte mult animăluţele.

Într-o zi se juca pe afară cu copii şi zări un bulgăraş mic de zapadă pe care-l luă acasă.

L-a spălat, l-a dus la veterinar, l-a îngrijit.

Acel mic bulgăraş îi devenise cel mai bun şi devotat prieten.

 Făceau totul împreună, se jucau, mergeau la cumpărături, se plimbau, erau cele mai fericite fiinţe de pe Pământ.

Făceau multe năzbâtii împreună, dar întotdeauna se scoteau prin inocenţa lor de copii nevinovaţi.

Între timp acel bulgăraş (adică Rexi – aşa se numea), a crescut, dar tot cel mai bun şi devotat prieten a rămas.

Nu putea să-i facă nimeni nici un rău acelei fetiţe pentru că Rexi îi punea la punct pe toţi.

Chiar şi când era bolnăvioară, se punea peste picioruşele ei şi o vindeca.

Absolut nimeni şi nimica nu-i putea despărţii.

Aşa că fetiţa a preferat prietenia sinceră a unui căţeluş decât falsitatea oamenilor.

Nu uitaţi că animalele sunt cele mai sincere şi devotate fiinţe de pe Pământ, îţi sunt alături atât la bine cât şi la rău.

by Giulya ( Dima Ioana )


Cenuşăreasa

A fost odată un om bogat care avea o fată nespus de frumoasă. Tocmai urma să fie scoasă în lume, dar mama ei se îmbolnăvi şi în scurt timp se prăpădi. Înainte de a muri însă, îşi chemă fiica şi îi spuse că o va veghe din ceruri şi-i va fi mereu aproape.

Şi zicând acestea, închise ochii.

O, Doamne, cât o mai plângea fata când se ducea la mormântul ei!

După ce îi trecu timpul de doliu, tatăl ei se căsători cu o altă femeie.

Aceasta avea, la rându-i, două fete, frumoase ce-i drept, însă tare rele la suflet. Erau atât de lacome, îmcât nu se gândeau să împartă vreodată ceva cu sora lor vitregă.

Când au văzut-o atât de blândă şi de supusă, au şi trimis-o la bucătărie, îmbrăcată ca o servitoare. De atunci, fata n-a mai avut odihnă, încercând să le mulţumească pe noile venite. Muncea din greu, de dimineaţa până seara, iar de dormit dormea într-un colţ al bucătăriei, lângă vatră. Şi fiindcă era mereu plină de cenuşă, cele trei i-au spus, în batjocură, Cenuşăreasa; şi aşa i-a rămas numele.

Într-o zi, tatăl vru să plece la târg şi le întrebă pe fete ce şi-ar dori să le aducă de acolo. Cele două surori au sărit care mai de care să-i ceară mătăsuri şi giuvaieruri, pe când Cenuşăreasa îl rugă să-i aducă doar o crenguţă de alun să o sădească la mormântul mamei sale.

Cum rugămintea i-a fost împlinită, în aceeaşi seară fata răsădi crenguţa şi, plângând amarnic, o udă cu lacrimile sale. Deodată, rămurica prinse a creşte şi se făcu o mândreţe de alun. Într-o bună zi, ce să vezi: din frunzişul lui apăru o pasăre mică, albă, care-i spuse fetei că-i poate îndeplini orice dorinţă, umplându-i astfel sufletul de bucurie.

Cam tot în vremea asta, se nimeri ca regele să dea o petrecere ce trebuia să ţină trei zile şi la care invită toate fetele frumoase din ţară, pentru ca fiul lui să-şi poată găsi o logodnică. Văzând cum surorile ei se pregăteau de zor, tare ar fi vrut şi Cenuşăreasa să meargă, dar mama vitregă îi râse în nas şi-i aruncă în cenuşa vetrei o farfurie cu linte, cerându-i ca până la întoarcerea lor să o aleagă bob cu bob.

Sărmana fată! Ştia că-i va fi cu neputinţă una ca asta şi de teamă începu să plângă în hohote. Asupra ei veghe însă dragostea duioasă a mamei şi strigătul mut de ajutor îi fu auzit. Pasărea albă îşi trimise zeci de surate mititele care ciuguliră lintea din cenuşă şi, cât îi luă fetei să-şi şteargă ochii şi să prindă a zâmbi, ele isprăviră toată treaba.

Bănuia ea de unde i-a venit ajutorul ăsta neaşteptat şi alergă degrabă la mormântul mamei să-i mulţumească păsării din alun. Şi frumoasa rândunică, ştiind ce era în sufletul fetei, o aştepta cu un dar neasemuit: o rochie cusută numai cu fir de aur şi de argint şi nişte pantofiori de bal cum nu se pomeniseră vreodată mai frumoşi.

Cenuşăresei îi sclipiră ochii de fericire şi uită de îndată toate supărările. Îşi schimbă numaidecât hainele ponosite, încălţă pantofiorii şi goni într-un suflet spre palat.

Petrecerea era în toi. Luminile strălucitoare, muzica, frumuseţea fetelor şi veşmintele lor, aproape că o îmbătară. Nici nu băgă de seamă că apariţia ei stârnise nu numai uimire şi ăncântare în rândul celor prezenţi, ci şi multe gelozii. Mai cu seamă prinţul părea fermecat. O invită la dans şi nu se mai despărţi nici o clipă de ea.

Cu puţin înainte de miezul nopţii, fata, care nici măcar nu îndrăznea să se gândească ce i-ar păţi pielea dacă mama vitregă şi surorile ar recunoaşte-o cumva, se strecură şi dispăru în noapte, fără să-şi mai ia rămas – bun. Degeaba alergă prinţul după ea urmărind-o până în apropierea casei părinteşti, că fata se şi căţără repede într-un pom şi reuşi să scape.

Cenuşăreasa nu lipsi nici o doua zi de la petrecere. Povestea se repetă întocmai şi, cu toate că prinţul cunoştea de-acum drumul şi era gata-gata s-o ajungă, fata di nou apucă să intre în casă înainte ca el s-o poată opri. Tânărul îndrăgostit nu voia însă cu nici un chip să-i piardă iarăşi urma.

Se tot învârti pe lângă uşă până la întoarcerea stăpânilor şi atunci stărui să intre cu ei şi să o caute. Dar înăuntru nu găsiră nici urmă din prinţesa fermecătoare despre care el le vorbise. Lângă vatră, în cenuşă, stătea ghemuită Cenuşăreasa cea zdrenţuită, care reuşi, şi de această dată, să-l păcălească pe prinţ.

Dar, era timpul ca taina în care se învăluia aleasa inimii lui să fie dezlegată şi prinţul se gândi la un şiretlic. Le porunci slujitorilor ca, imediat ce lumea se va fi adunat în sala de bal, să ungă cu smoală treptele de la intrare.

 Şi, după ce au dansat toată seara şi şi-au mărturisit în tăcere dragostea ce le-nmugurise în inimi, fata se smulse din vrajă şi alergă spre ieşire. Unul dintre pantofiori îi rămase însă în smoală, dar nu se mai întoarse după el.

 

Prinţul îl desprinse uşurel şi, arătându-i-l tatălui său, îi spuse că e gata să se căsătorească cu fata pe piciorul căreia se va potrivi. Era aşa de mic şi delicat condurul şi atât de măiastră lucrătura lui, că împăratul n-avu nimic de obiectat şi trimise veste în cele patru zări despre dorinţa prinţului. Iar acesta se gândi să înceapă el însuşi căutările chiar din casa în care bănuia că o va găsi pe fata dragă lui.

E lesne de închipuit câte speranţe a stârnit sosirea lui în inimile celor două surori. Au luat pantofiorul din mâna prinţului şi au alergat în iatac să-l încerce. Din păcate, nu li se potrivea, deşi mama, înciudată, atâta se căznise să le îndese picioarele înăuntru că le dăduse şi sângele.

Plângeau de durere, dar mai ales de necaz şi, până la urmă, se recunoscură învinse. Dar, cum tânărul voia ca toate fetele din această casă să încerce pantofiorul, au fost nevoite să o cheme şi pe Cenuşăreasă.

Prinţul o recunoscu de îndată ce o privi în faţă, în ciuda hainelor sărăcăcioase şi îi probă chiar el pantofiorul care, nu-i de mirare, îi venea ca turnat. Se părea că nimic nu le-ar fi putut uimi mai tare pe cele două surori, dar supărarea lor ajunse la culme când fata se duse în bucătărie şi se schimbă în rochia de bal.

Cu asta se sfârşise pentru totdeauna amara viaţă de cenuşăreasă a fetei. Îşi luă rămas – bun dela casa părintească şi plecă bucuroasă împreună cu ursitul ei. Era cu adevărat fericită şi-şi dorea ca aceste clipe minunate să ţină toată viaţa.


Mica sirenă

A fost odată ca niciodată, tocmai în adâncul mării, un palat frumos ca-n poveşti, cu zidurile de mărgean, cu ferestrele din chihlimbar şi acoperişul de scoici care se închideau şi se deschideau, umplându-se şi golindu-se de apă.

Scoicile aveau înăuntru mărgăritare aşa de strălucitoare, încât chiar şi cel mai mic dintre ele ar fi făcut podoaba cea mai de preţ a unei coroane împărăteşti.

Aici, în acest loc minunat, trăia regele mării, împreună cu soţia şi cele patru fiice ale sale. Toată ziua prinţesele-sirene se jucau prin odăile mari ale palatului, iar când deschideau ferestrele de chihlimbar, peştii intrau înăuntru, cum intră la noi rândunelele. Cea mai mică dintre ele, era şi cea mai frumoasă; avea faţa rumenă şi fină ca petalele de trandafiri şi ochii ca seninul cerului.

Mica sirenă iubea lumea aceasta a ei, lumea apelor albastre şi liniştite, dar totodată dorea să vadă cerul, soarele şi luna. Însă cel mai mult şi mai mult ar fi vrut să cunoască oamenii şi viaţa lor. Şi mereu o punea pe mama ei să-i vorbească de corăbii, de oameni şi de toate vieţuitoarele pământului. Se mira mai ales când auzea că acolo florile răspândesc miresme minunate cum nu se pomenesc în apă.

,, Vei avea voie să înoţi la suprafaţă după ce vei împlini 15 ani ” , i-a spus tatăl ei, regele, într-o zi. ,, Aşa este tradiţia sirenelor ”. Atunci te vei putea ridica deasupra mării, să vezi trecând corăbii mari şi să cunoşti pădurile şi oraşele.

Sirena aşteptă nerăbdătoare împlinirea vârstei de 15 ani. Sosi în sfârşit ziua cea mare, şi atunci străpunse uşor spuma mării, ieşind la suprafaţă. Când scoase capul din mare, soarele tocmai asfinţise; norii erau încă roşietici şi luceafărul serii scânteia pe cer.

Aproape de mica sirenă plutea o corabie mare; cântecele răsunau neîncetat şi marinarii jucau veseli pe punte. Deodată, apăru un tânăr prinţ şi o sută de artificii se înălţară în văzduh: el îşi sărbătorea ziua de naştere împreună cu prietenii lui. Fata mării îl plăcu atât de tare, încât nu-şi mai putea lua ochii de la el şi de la corabie.

Dar, deodată, izbucni o furtună năpraznică, cu valuri negre şi înfiorătoare. Pe corabia puternic zgâlţâită era o învălmăşeală de neînchipuit; încă o zguduitură şi vasul se desfăcu în bucăţi. Toţi fură aruncaţi în marea învolburată şi sirena-l văzu pe tânărul prinţ cum piere printre valuri.

Fata mării se scufundă în apă şi ajunse la prinţ tocmai în clipa când acesta, părăsit de puteri, închidea ochii, gata să moară. Sirena îl prinse şi, ţinându-i capul deasupra apei, se lăsă cu el în voia valurilor.

A doua zi, furtuna se potoli, însă din corabie nu mai rămăsese nimic. Soarele parc-ar fi vrut să-l readucă la viaţă pe tânărul prinţ, dar ochii lui stăteau tot închişi.

Zărind în depărtare o biserică înconjurată de o grădină plină de portocali şi lămâi, sirena se gândi să-l ducă pe prinţ acolo. Deodată, o mulţime de fete tinere intrară în grădină. Ea se îndepărtă uşor şi se ascunse în spatele unor stânci.

În curând, fetele-l zăriră şi, apropiindu-se de el, îi dădură toate îngrijirile. Sirena vedea cum prinţul îşi revenea şi zâmbea celor ce-l înconjurau; numai ei nu-i zâmbea, fiindcă n-avea cum să ştie cine-l salvase de la moarte.

Iar când tânărul fu luat şi dus într-o clădire mare, sirena coborî mâhnită în adâncuri şi se întoarse la palatul tatălui ei.

Trei zile a plâns, singură, în camera ei.

După câtva timp însă, nemaiputând îndura atâta suferinţă, sirena se gândi că singura ei speranţă rămăsese vizita la vrăjitoarea mării.

Aceasta locuia într-o mlaştină murdară, plină cu şerpi. Mica sirenă, îngrozită, ar fi vrut să se întoarcă; dar gândindu-se la prinţ şi la sufletul omenesc, îşi luă inima-n dinţi şi merse mai departe.

–         Ştiu ce vrei, zise vrăjitoarea, văzând-o pe mica sirenă; voi face ca dorinţa să ţi se împlinească, dar va trebui să suporţi durerea de a fi tăiată în două.

–         Voi suporta orice pentru a putea merge pe uscat, zise fata.

–         Trebuie să ştii însă că în schimbul picioarelor eu îţi voi lua glasul şi nu vei mai putea vorbi niciodată.

După ce fu gata licoarea magică, vrăjitoarea îi dădu sticluţa sirenei care îşi luă rămas-bun de la lumea ei, lumea apelor, înotând până la plaja de lângă palatul prinţului. Se aşeză pe mal şi sorbi băutura; simţi imediat o durere vie, ca şi cum o sabie tăioasă i-ar fi despicat trupul, şi leşină. Când soarele se ridică deasupra mării, fata se trezi şi-l văzu pe frumosul prinţ privind-o plin de mirare.

Acesta o întrebă cine e şi de unde vine, însă fata nu-i putu răspunde, căci vocea îi pierise pentru totdeauna. În locul răspunsului, ea îi zâmbi şi se rezemă de braţul lui, lăsându-se condusă spre palat.

Prinţul o invită pe sirenă să-i fie oaspete şi curtea regală se obişnui curând cu ciudăţeniile ei. El era foarte binevoitor cu fata şi, din zi în zi, o iubea tot mai mult. Şi pentru că simţea câtă bunătate se ascunde în inima ei, în ziua următoare o ceru de soţie.

,, Doamne – îşi zise în gând mica sirenă – el nici nu bănuieşte că eu sunt cea care l-a purtat în braţe pe valuri şi l-a salvat de la înec ”.

Fata îi răspunse prin semne că acceptă să-i fie alături tot restul vieţii, cu toate că-şi simţea inima zdrobită din cauza că nu-i putea vorbi de sentimentele ei. Veselia domnea acum în tot regatul; crainicii vestiră logodna pretutindeni în sunet de trâmbiţe.

Şi după ce nunta se sfârşi, mica sirenă auzi, deodată, vocea surorilor ei. ,, Am venit să te ajutăm!” spuseră ele. ,, Uite, am reuşit să luăm de la vrăjitoarea mării sticluţa în care ţinea închis duiosul tău glas. Până la răsăritul soarelui va trebui să bei licoarea, şi astfel vei putea vorbi celor ce te înconjoară ”.

A doua zi, razele calde şi binefăcătoare ale soarelui îi mângâiau trupul, iar glasul ei dulce şi tainic şoptea acum vorbe dragi la urechea prinţului. Îşi luă rămas-bun de la părinţi şi de la lumea ei, lumea apelor, şi trăi mulţi ani fericită, alături de prinţ.


CÂNTĂREŢUL

A apărut aşa, din senin, nimeni nu ştie de unde, şi s-a pripăşit în stolul corbilor, ce-şi făceau veacul la marginea unui câmp.
Nu s-ar fi deosebit niciodată de fraţii lui, dacă n-ar fi avut un dar neobişnuit pentru un corb: cânta ca o privighetoare. Nu ca un sticlete sau ca o mierlă, nu! Ca o privighetoare şi, spre disperarea şi invidia celorlalţi, o făcea de dimineaţa până seara, strângând în jurul lui o mulţime de admiratori.
Cânta ca şi cum n-ar fi avut altceva de făcut. Este adevărat că nici ceilalţi corbi nu făceau decât să scormonească printre brazdelele proaspete, dar asta nu îi împiedica să fie deosebit de critici la adresa artistului. De fapt, erau deosebit de invidioşi pe noul venit.
Erau atât de înverşunaţi împotriva lui, încât cei mai răsăriţi s-au strâns la un sfat de taină, ca să hotărască ce-i de făcut cu acest nepoftit.
–         Da, n-avem cum, constată cel cu propunerea.
Şi au tăcut, gândindu-se la o soluţie.
–         Am o idee, sări cel mai arătos dintre ei. Veniţi mai aproape să v-o spun. Şi au început să şuşotească, ca nu cumva să îi audă cineva.
–         Da, da, aşa o să facem! Hotărâră ei în cor şi îşi luară zborul.
După un timp, apărură cu mare alai şi se îndreptară către cântăreţul care nici nu îi observase, fiind ocupat cu exersarea unei noi combinaţii de triluri.
–         Să-l alungăm, croncăni unul, face de râs neamul corbilor!
–         N-avem cum, cerul e liber pentru toate păsările, răspunde altul. Trebuie găsit altceva…
–         Atunci, să-i interzicem să mai cânte, propuse unul ciufulit şi cu un clonţ cât toate zilele.
–         Şi cum facem asta? întreabă primul.

–         Uite, ţi-am adus un dar, hârâi el, în semn de preţuire pentru neasemuitul tău talent. Ne simţim mândri că avem un reprezentant atât de valoros ca tine!
–         Hei, hei, croncăni cel mai mare din grupul complotiştilor. Poţi să te opreşti puţin? Numai o clipă, căci nu vrem să te deranjăm în timpul exerciţiilor.
Cântăreţul se opri şi văzu cu uimire că unul din corbi căra un ditamai cornetul de îngheţată.
Cântăreţul îi privi curios şi neîncrezător, dar, văzând zâmbetele lor admirative, primi cornetul cu îngheţată, nu înainte de a le mulţumi politicos.
–         Mănânc-o acum, până nu se topeşte! Insistară ei, aşteptând cu nerăbdare ca îngheţata să fie mâncată de cântăreţ.
Acesta a gustat-o, i-a plăcut şi, grăbindu-se să-şi înceapă din nou exerciţiile, a mâncat-o pe nerăsuflate.
Corbii au croncănit mulţumiţi şi şi-au luat zborul.
Ce a urmat este lesne de bănuit. Când a vrut să cânte iar, corbul nostru special n-a mai putut scoate decât un hârâit din gâtul răcit.
S-a străduit din răsputeri să-şi revină, dar trilurile miraculoase n-au mai revenit….
Şi aşa a dispărut Cântăreţul, singurul corb care scotea triluri de privighetoare.

Păduricea “ UITATĂ DE LUME ”

Păduricea UITATĂ DE LUME ”


Într-o pădurice ,, UITATĂ DE LUME ,, trăiau mai multe animăluţe fericite, precum veveriţa Fifi, ursuleţul Morăcănel, porcuşorul Mititel, iepuraşul Vorbă Multă, tigrişorul Timidel, măgăruşul Leneş şi şoricelul Mimi.

Animăluţele erau mai tot timpul împreună, se ajutau una pe alta şi se înţelegeau foarte bine.

Domnea pacea şi armonia în aceea pădurice.

În fiecare zi, după ce îşi terminau treburile se adunau în pădurice ca să afle ultimele noutăţi.

Într-o zi când se adunase-ră toţi, ursuleţului Morăcănel îi veni o idee pe care o împărtăşi şi celorlalţi:
– Ca să mai înveselim atmosfera, ce ar fi dacă am chema şi alte animăluţe din alte pădurici şi am susţine un concert, iar pentru concert o chemăm pe broscuţa Oaki, lupu Fioros, bufniţa Bubu şi căprioara Lala din păduricea           ,, FOARTE DEPARTE ,,?

www.emobil.ro

Zis şi făcut! Se trimise-ră invitaţiile în toate păduricile din toate colţurile lumii şi se adunase-ră toate animăluţele la concert unde se simţiră foarte bine, mai puţin una, veveriţa Fifi care din greşeală nu primi invitaţia şi rămăsese acasă foarte supărată şi tristă.
A doua zi când se adunase-ră cei şapte prieteni, ursuleţul Morăcănel o certase pe veveriţa Fifi pentru că nu mersese la concert.
– Dar nu am primit invitaţie, spuse veveriţa Fifi.
– Dar nu ţi-am spus că cei din păduricea noastră nu vor primi invitaţii pentru că suntem de-ai casei? Răspunsese ursuleţul Morăcănel, foarte indignat.
– Iartă-ma ursuleţule, am înţeles eu greşit, îmi cer mii de scuze, numai iarta-mă şi nu mai fi supărat aşa de tare pe mine, pentru că nu îmi place să te văd aşa supărat. Îţi jur că am vrut să mă duc, dar…………., ar fi trebuit să merg………., mă ierţi?
Dar ursuleţul plecă foarte supărat şi nu spusese nimic.
Din aceea zi pacea şi armonia nu mai domnea în păduricea    ,, UITATĂ DE LUME ,,.
Celelalte animăluţe tot încercau să-i împace pe cei doi, dar nu reuşeau nici cum.
Din aceea zi veveriţa Fifi rămăsese tot timpul tristă, iar ursuleţul Morăcănel tot timpul supărat.
 
 

by Giulya ( Dima Ioana )


Frumoasa şi Bestia

Un negustor foarte bogat, tata a trei baieti si trei  fete, dintre care doua orgolioase si ingamfate, iar a treia foarte Frumoasa, pe cat de frumoasa pe atat de inteleapta, pierdu deodata toata averea. Atunci hotara sa plece in lume pentru a-si reface averea si, pe o noapte furtunoasa, ajunse la un castel luminat dar unde, parea ca este pustiu si nu locuieste nimeni.

Deoarece ploaia si zapada il udasera pana la piele, se apropie de foc si isi zise: „Stapanul casei si slujitorii sai vor veni in curand si sigur imi va ierta indrazneala”. Astepta o buna bucata de vreme, dar cand batu ora unsprezece nu mai putu sa indure foamea si lua un pui pe care, tremurand, il fripse la foc si il manca pe nerasuflate. Bau cateva pahare cu vin, se simti mai indraznet si incepu sa cutreiere incaperile neinchipuit de frumoase. La sfarsit, gasi o odaie cu un pat foarte bun si fiind trecut de ora douasprezece se hotari sa inchida usa si sa se culce.

A doua zi se scula catre pranz si fu surprins sa gaseasca nu straiele lui cu care venise, ci altele noi si curate. „Cu siguranta, gandi el, palatul este al unei zane careia i-a fost mila de mine.” Privi pe fereastra si nu mai vazu zapada, ci bolti de flori care incantau ochii.

Se duse din nou in locul in care mancase si vazu o masuta pe care erau randuite bucate imbietoare. „Iti multumesc, buna zana, pentru ca te-ai gandit la mine.” Dupa ce se indestula, negustorul iesi sa-si caute calul cu care venise. In timp ce trecea pe sub bolta de trandafiri isi aminti ca Frumoasa il rugase sa-i aduca un trandafir. De aceea culese pentru ea unul din gradina.

Deodata auzi un zgomot puternic si vazu venind spre el o Bestie atat de infioratoare incat fu gata s-o ia la fuga.

– Esti de-a dreptul nerecunoscator, zise Bestia cu un glas infiorator catre negustor. Ti-am salvat viata gazduindu-te in castelul meu, iar tu, pentru a ma rasplati, imi furi trandafirii pe care-i iubesc mai mult decat orice pe lume. Vei plati cu viata pentru asta. Mai ai timp doar pentru o ultima rugaciune.

Negustorul isi impreuna mainile, se arunca in genunchi in fata Bestiei si ii spuse:

– Indurare, n-am crezut nici o clipa ca te voi mania atat cand am cules un trandafir pentru fiica mea.

– Zici ca ai fete? Bine. Te voi ierta daca si numai daca una din fiicele tale vine de bunavoie aici sa moara in locul tau, si acum, du-te. Daca niciuna din fetele tale nu vrea sa vina, jura ca te vei intoarce peste trei luni.

Negustorul nu avea de gand sa-si sacrifice vreuna dintre fiice, dar se gandi: „Cel putin voi putea sa le mai imbratisez pentru ultima data”. De aceea jura sa se intoarca, iar Bestia ii spuse ca poate sa plece cand doreste si adauga:

– Nu vreau sa pleci de la mine cu mana goala, intoarce-te in odaia unde-ai dormit si vei gasi acolo un cufar gol pe care poti sa-l umpli cu tot ce-ti va placea din palat.

Bestia pleca iar negustorul isi zise: „Daca tot trebuie sa mor, macar sa las in urma ceva avere”. Si a umplut cufarul, cu bani de aur, a incalecat si a plecat cu o mare tristete in suflet. Calul o apuca singur pe calea catre casa si negustorul ajunse degraba la fiicele lui.

Ajuns acasa, fiicele se stransera in jurul lui, dar in loc sa se bucure, negustorul incepu sa planga. tinea in mana trandafirul pentru Frumoasa. I-l dadu si-i spuse:

– Frumoaso, ia acest trandafir, l-a costat tare mult pe bietul tau tata.

Apoi, povesti intamplarea. Auzind acestea, fiicele mai mari au inceput a tipa si-au certat-o pe Frumoasa pentru ca nu plangea deloc.

– Iata unde a dus ingamfarea acestei creaturi! Ea n-a vrut rochii, nu, ea n-a vrut sa ceara prea mult, si acum din pricina trandafirului, tata va muri si ea nu da o lacrima!

– Dar asta n-ar folosi la nimic, zise Frumoasa, de ce-as plange moartea lui tata? Nici vorba sa moara, daca monstrul accepta pe una dintre noi in schimbul vietii tatalui nostru, eu voi fi aceea. Sunt fericita ca-l pot salva pe tata si astfel ii voi dovedi dragostea mea.

– Ba nu, Frumoaso, spusera in cor fratii ei, n-ai sa mori! Vom merge sa gasim monstrul si de nu-l vom putea rapune vom muri sub loviturile lui.

– Nici sa nu va ganditi la asta, copiii mei, zise negustorul. Puterea Bestiei este atat de mare, ca nu pot spera s-o invingeti. Sunt miscat de bunatatea Frumoasei, dar nu vreau s-o trimit la moarte. Sunt batran, mai am putin de trait, daca voi muri nu regret decat faptul ca nu voi putea sa mai fiu alaturi de voi si sa va spijin la nevoie.

– Te asigur, tata, ca nu te vei intoarce la palat fara mine, zise Frumoasa. Nimic nu ma va impiedica sa merg cu tine, desi sunt tanara, nu tin prea mult la viata mea, mai bine sa mor de mana Bestiei decat sa mor de durere pentru pierderea ta.

In zadar au incercat s-o faca sa se razgandeasca, Frumoasa tinea cu tot dinadinsul sa mearga la castel, si sa salveye astfel viata tatalui  lor. Surorile se bucurau de plecarea Frumoasei care le starnise ciuda prin purtarea ei.

Ajunsa la castel, Frumoasa este primita de Bestie care o cere cum o vede cat este de frumoasa, se indragosteste de ea si o cere in casatorie. Frumoasa a refuzat, dar de-a lungul zilelor se imprieteneste cu Bestia care se dovedeste a fi o faptura plina de bunatate, chiar daca arata hidos. Frumoasa cere voia Bestiei sa se intoarca acasa pentru cateva zile, dar ramane mai mult decat a promis.

Frumoasa incepu sa-si reproseze mahnirea pe care i-a provocat-o Bestiei pe care incepuse sa-l iubeasca. incepu sa se plictiseasca fara Bestia. In a zecea noapte, visa ca era in gradina palatului si ca o vazu pe Bestia intinsa pe iarba, gata sa moara si reprosandu-i intarzierea. Frumoasa se trezi plangand. „Cat de rea pot fi fata de Bestia care are atata dragoste pentru mine. Ce vina are ca este atat de urata? Are un suflet atat de bun si asta inseamna mai mult ca orice. De ce nu m-am casatorit cu Bestia? Voi fi mai fericita cu Bestia decat sunt surorile mele cu sotii lor. Nu frumusetea aduce fericirea, ci bunatatea, iar Bestia este plina de bunatate. Nu iubesc pe Bestia, dar o stimez, ii sunt recunoscatoare si-i sunt prietena. Daca o voi face nefericita, nu-mi voi ierta toata viata nerecunostinta mea.”

Fata si-a amintit de inelul magic daruit de Bestia. Scos de pe deget si pus pe masa, inelul avea puterea s-o duca inapoi la castel. Frumoasa a pus inelul pe masa si a adormit.

A doua zi, cand se trezi vazu cu bucurie ca se afla deja la palatul Bestiei. Se imbraca in cea mai frumoasa rochie ca sa-i placa Bestiei si astepta cu nerabdare sa se faca seara. Degeaba batu ora noua, Bestia nu s-a aratat. Frumoasa s-a temut ca Bestia murise, alerga prin tot palatul strigand disperata. Cauta peste tot si, intr-un tarziu, isi aminti de visul sau. Alerga in gradina spre rau, gasi acolo pe Bestia fara cunostinta si crezu ca murise. Se arunca asupra trupului simtind ca inima Bestiei mai batea inca. Bestia deschise ochii si-i spuse:

– Ti-ai uitat promisiunea! Mahnirea de a te fi pierdut m-a facut sa-mi doresc moartea. Sunt fericit ca te mai pot vedea o data.

– Nu, nu vei muri, i-a zis Frumoasa. Vei trai pentru a-mi fi sot. Iti ofer mana si inima mea. Credeam ca-ti sunt doar prietena, dar durerea pe care-o simt ma face sa cred ca n-as putea trai fara tine.

Abia rosti Frumoasa aceste cuvinte, ca a vazut castelul, stralucind de lumina. Muzica, tortele vesteau o mare bucurie, in urmatoarea clipa se intoarse catre Bestia si mare-i fu mirarea cand vazu ca Bestia a disparut si in locul ei aparu un print frumos ca Soarele. Printul i-a multumit Frumoasei ca a rupt blestemul pe care-l aruncase asupra lui o Zana rea.

Desi nu-si putea crede ochilor vazandu-l pe print, fata nu se putu opri sa intrebe unde a disparut Bestia.

– Dar Bestia e chiar in fata ta, zise printul. O zana rea m-a pedepsit pentru vina de-a alunga o cersetoare ce-mi ceruse adapost. Greu blestem a aruncat asupra mea. M-a facut o bestie infricosatoare, mi-a dat cinci trandafiri, fiecare fiind un an din viata mea. Daca n-as fi invatat sa fiu bun si sa ma fac iubit, trandafirii s-ar fi uscat, iar eu as fi ramas toata viata un monstru. Am deschis larg portile castelului, am oferit adapost tuturor, dar eu m-am retras in turnul castelului de unde n-am mai iesit pana la venirea tatalui tau. Numai tu ai fost fermecata de bunatatea mea, numai tu m-ai iubit! Pentru toate astea, te rog, fii aleasa mea!

Frumoasa fu uimita de spusele printului. Mersera impreuna la castel unde, spre marea bucurie a fetei, ii astepta intreaga ei familie.

– Frumoaso, spuse zana cea buna, vino sa-ti primesti rasplata. Ai ales virtutea in locul frumusetii, acum meriti sa ai si frumusetea si bunatatea. Vei deveni regina si nadajduiesc ca tronul sa nu-ti distruga virtutile. Cat despre voi, zise Zana surorilor, cunosc rautatea sufletului vostru. Pentru asta sunteti pedepsite. De aici inainte veti fi doua stane de piatra, dar veti avea mintea intreaga. Veti sta la portile palatului pedepsite sa priviti la fericirea Frumoasei. Nu veti putea scapa de pedeapsa decat atunci cand va veti recunoaste greselile, dar mi-e teama ca veti ramane statui pentru totdeauna. Ne indreptam cand suntem ingamfati, maniosi, lenesi sau lacomi, dar e o minune sa se indrepte sufletele rele si invidioase.

In clipa urmatoare, rotind in aer bagheta ei magica, Zana ii duse in regatul printului spre nespusa bucurie a supusilor. Frumoasa si alesul ei au trait fericiti ani nenumarati si nimic nu le-a intunecat vreodata seninul vietii.